Tenerife paradis al plantelor subtropiclae Grădina Botanică

Prima tura iarna la munte:cabana Malaiesti-cabana Diham-Busteni (20 ianuarie 2013)

Timpul nebunul iar a facut el ce a vrut si a adus cu sine si ziua de duminica.  Dupa o noapte mai mult de nesomn decat de altceva, prima mea noapte intr o cabana de munte unde am dormit in paturi suprapuse, ”ce ca lumea!”, (de cand eram mica mi am dorit asa ceva, insa am cam facut frigul), a venit si ziua intoarcerii. Dezamagirea ma cuprindea incetul cu incetul, stiam ca urma sa ma intorc in Bucurestiul de plumb.  Iar acum nu mi-a mai ramas altceva de facut decat sa depan amintiri. 

Planificasem o sesiune foto in caldarea Malaiesti, insa soarele nu ne-a mai rasfatat cum ne obisnuise. Speram sa vad hornurile Malaiesti, de fapt cam visasem toata noaptea la ele si la ce traseu as fi putut sa fac, dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ a cam trebuit sa o las pe alta data. Si am pornit din nou catinel la drum.

Acelasi drum , aceleasi poieni, si totusi parca cu totul altele, sub un cer alb de gheata. Brazii de poveste  ma transportau in alt decor, in alt timp, in alta epoca. Mi-as fi dorit sa fiu pictor, sa am o panza cu mine, sa ma opresc, sa imortalizez sa inchid momentul, clipa intr-un tablou, dar cum tehnologia a evoluat m-am limitat  sa le prind intr-o poza (sau mai multe). Cerul alb, la fel de alb ca zapada sau poate chiar mai patrunzator, ma fascina. Vream sa ma opresc sa stau sa-l admir, sa ma conving pe mine insami ca e real.

Dar surpriza, surpriza! Trecem chiar si pe langa un valcel pe unde e posibil sa fi fost vreo avalansa, si iarasi imaginatia isi face de cap si traiesc pentru cateva secunde un scenariu horror pentru unii, dar adrenalina pura pentru mine.

"La groapa" este noua denumire generica pe care am dat-o eu acelei zone. Cum inca nu-mi trecusera fiorii avalansei imaginare am vrut un pic sa ma las in voia zapezii si sa incerc senzatia de gol. Da, ar fi fost o idee buna daca as fi avut o parasuta macar. Ce ar fi mers un pic de bungee acolo, inca ma mai gandesc cat de tare ar fi !

Dar sa trecem peste ideile mele nastrusnice, caci iata-ne intrati iarasi pe traseu.
Dupa ce am coborat destul de lejer pana la podet, acum iarasi urcus. Pe principiul ce ai coborat in ziua precedenta trebuie sa urci inzecit, sau cam asta a fost impresia de moment. Macar soarele rotund si palid se prevede printre nori, si Doamne, ce-l mai iubeam pe Alecsandri in acele momente. Totu-i alb, pe camp, pe dealuri, insa eu eram in padure, asa ca acceptati licenta poetica, zapada inghetata, ramurile greoaie sub  greutatea alb-stralucitoare a zapezii si cerul de azur. Niciodata nu am simtit iarna mai familiara, mai apropiata, mai intima ca acum. Nu ma mai speria intinderea pustie, albul mortuar aproape, duritatea de clestar a fiecarui fulg ce se desprindea din chingile iernii. Si, asa, napadita de ganduri , am reusit printr-un miracol sa suprim timpul; si am ajuns in cele din urma la cabana, cu toate ca pentru mine era iarasi, din nou, la infinit, repetitiv, acelasi drum. Daca pana acum nu eram convinsa ca povestile cu zane si palate de clestar exista, acum am avut ocazia sa simt ca imaginatia le poate plasmui pe indelete, doar sa-i dai ocazia.

Si dintr-o data, peisajul selenar ne paraseste si imi pare ca am ajuns prin spatiu in lumea varfurilor vesnic albe. Si totusi nu sunt in Alpi sau in Caucaz ,nici in Himalaya macar. In ordinea numerelor de pe tricou de la stanga la dreapta va prezint dream teamul montan: Acele Morarului: pe post de fundas lateral stanga - Creasta Ascutita, fundas central stanga - Acul Mare, respectiv fundas dreapta -  Acul Crucii, extrema dreapta –Acul de Sus, mijlocasi laterali - Timbalul si Turnul cu jnepeni, mijlocasi centrali-  Acul Rosu si Degetul Prelungit.  Ca mijlocas ofensiv intra in scena La Balaur, si varf impins Bucsoiul Mare.

Si dupa o prima repriza de comentarii asidue, am luat o bine meritata pauza. Da sunt si un mic microbist
printre altele, si da sunt fata- fan Real pana la moarte scuzati paranteza!  

Cat a durat pauza am ajuns deja la cabana Diham, chiar locul unde a inceput tot pelerinajul prin lumea de clestar a iernii.

Acum parca aveam si eu chef de niste drifturi ceva, poate o sesiune de sarituri a la Oberstdorf, insa chiar cu

Schlierenzauer sau Severin Freund ca adversari.  La capatul pantei, sau pistei de schi pe care mi-am imaginat-o, ma astepta din nou, parca mai primitoare ca la dus Cabana Diham..

Dupa ce am urcat de la cabana in varful trambulinei, drumul e oarecum drept, apoi printre brazi, pana in poiana unde ne a surprins viscolul vineri seara; de data aceasta am avut timp sa observ ca din Poiana se vedeau muntii Baiului ( o parte din ei), creasta inzapezita si fuioara de creasta. Timpul parea sa fi sters urmele viscolului, totul era acum atat de calm, de senin, de neatins, de ireal.

Priveam  in urma cu jind, cu parere de rau, cu sentimentul ca a ramas ceva neterminat, nu folosisem coarda sau coltarii, nu urcasem pe hornuri. Inca mai visam cum le voi escalada, cu coltarii si coarda pe care nici nu stiam sa le folosesc. Din pacate  nici acum nu vedeam Hornurile clar, nici macar pentru a-mi lua la revedere. Doar Bucsoiu m a insotit din umbra o perioada, in timp ce lasam in urma caldarea invaluita in ceata. 

Zapada scartia  sub bocanci, din cand in cand mai alunecam sau mai calcam gresit afundandu-ma pana la glezne, pana la genunchi chiar. Noroc cu parazapezile Stresului ca altfel luam apa rau de tot. Drumul prin padure a fost mai mult decat relaxant, contemplativ.

Mergeam parca la voia intamplarii, incercam zapada, imi facea o placere nebuna sa ma afund in ea, sa-mi intre pe sub haine, sa stau acolo doborata fizic in zapada, dar inaltata de fapt de toate acele senzatii de nestavilit. Cum orice poveste se mai si incheie, si mult a fost de povestit dar putin a mai ramas, din nou ma izbeste civilizatia dupa 2 zile de munte pur, natura, zapada de un alb mai dureros decat poate suporta privirea chiar.

De la Gura Diham am mers pe sosea ciclic aproape ca intr-un cerc pe care trebuia sa –l inchid, cu toate ca nu doream, pana in Busteni

In Busteni am admirat de la poale Crucea de pe Craiman si o pasiunea de a mea mai veche unul dintre cele mai tari trasee de alpinism din romania Fisura Albastra - ( o sora vitrega a Spintecaturii sau Custurii). Ii mentionez cu respect pe cei care au urcat-o prima oara, (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Alexandru Floricioiu) ma gandesc la indrazneala lor, cutezanta fara margini in comparatie cu nebunia mea.

Ce ironie pana de curand nici nu stiam ce e ala bivuac, de piton si coborare in rapel aveam doar idee. Acum macar am apucat sa pun mana pe o coarda, sa vad cum se face un nod si sa ma catar pe un panou macar intr-o sala si sub atenta supraveghere a unei persoane rabdatoare care a cam facut bataturi de cat de strans ma tinea. Dar despre toate acestea, noi si noi senzatii pe care le incerc zi de zi intr-o noua serie de destainuiri.

Bucegii mi-au intrat in suflet si au deja locul lor acolo dupa Fagaras. Iarna insasi mi-a fost o indrumatoarea devotata si s-a dovedit blanda cu mine cu toate ca m- a tinut la respect nelasandu-mi onoarea sa fac vreun traseu de catarare propiu-zis. Cu toate acestea acum ma simt mai motivata, mai pregatita chiar si infinit mai dornica sa simt din nou fiecare urcus cu greutatile lui, fiecare cufundare in zapada ca pe un pas inainte inspre noi orizonturi, noi varfuri ce ma asteapta oricand si ma imbie din departari cu spintecaturile lor, crevasele si nu in ultimul rand povestile ce vor decurge din mine, din iarna, din noi.