Căutați idei de city-break? Bari, una din numeroasele comori ale Italiei

Prima tura iarna la munte:cabana Diham-cabana Malaiesti (19 ianuarie 2013)

  


Dupa o noapte de traseu agitata, eram inca pe culmile adrenalinei incat puteam sa dau si altora. Plina de entuziasm, voie buna si chef de munte (nu ca mi-ar lipsi acesta din urma vreodata), am pornit a doua zi inspre Malaiesti.

Simteam ca aventura de abia incepuse si noaptea anterioara de traseu avea sa fie preludiul unei expeditii memorabile dar si prima din multe ture de neuitat. Cu muntele in suflet, in ganduri si priviri iata-ne iar la drum.

Se pare ca nu eram primii pe traseu, asa ca am stat sa ne uitam un pic la cer, sa i admiram frumusetea de sticla. As fi vrut sa tin timpul in loc; de aceea m-am oprit  cateva secunde sa-mi incarc bateriile pentru o noua zi plina de aventuri, sa trag aer in piept iar apoi am luat o cu pasi marunti prin mormanele de zapada.

Fiind destul de dimineata, sa fi fost vreo 9 cel mult, cerul plumburiu de Bacovia nu prea te invita la o plimbare prin zapada, norii gri si grei de abia se ridicau lenes deasupra noastra. Brazii pareau insa a fi dintr-un alt film, o pelicula montata acum 50 de ani, o secventa de un alb-negru aproape perfect.

Si am pornit la drum, fascinata fiind de copaci, de siluetele lor, de ceata ce-i invaluia misterios si care se lasa incet – incet peste munte, peste oameni, peste tot. In fata noastra mai plecasera 2 muntomani, mult mai vrednici si sarguinciosi decat noi, asa ca macar din punctul asta de vedere stateam linistita, incercand sa merg pe urmele lor.

Coborarea prin padure pana  la izvor nu a pus mari probleme, eu incercand sa merg pe urme, foarte concentrata si motivata bineinteles.

 

Nu am mers mult si am dat in curand peste un  podet pe care m-am oprit; si contemplam apa, stateam si i .ascultam susurul,lasand o sa mi se prelinga parca in suflet..

  

Mai trecem de o poiana la fel de tainica si imbietoare ca si celelalte, pentru ca apoi traseul de intoarcere sa intre din nou prin padure. Eram singura cu padurea, in acea imensitate alba ma simteam totusi protejata, in siguranta. Astazi aveam sa car mai mult ghiozdanul asa ca parca eram un pic impovarata sub greutatea lui, ma gandeam de ce mi am luat atat de multe la mine, ca de obicei nu le voi folosi, insa numai pret de o secunda, caci reveneam rapid sa ma scufund in imensitatea alba, uitand de mine, de tot si toate.

Priveam stancile mohorate si pe alocuri portiunile ramase fara zapada si ma gandeam ca nu am fost niciodata vara pe aici, cu toate ca este un traseu destul de frecventat. Acum, profitand de lumina chiar mergeam dupa semne, incet dar sigur. La un moment dat linistea  paralizanta aproape a padurii e tulburata de glas omenesc. Ca sa fac o scurta paranteza eu sunt genul care ma contopesc cu traseul, cu natura, incerc sa simt totul cat mai intens si sa fac abstractie de ce se intampla in jur; in consecinta nu obisnuiesc sa cant pe traseu, sa urlu, sa fluier, asa ca veselia debordanta a celor ce veneau din spate m a readus cu picioarele pe pamant. Din nefericire nu eram doar eu si muntele, eu si oceanul de zapada cum imi imaginasem pana atunci. Sau poate gresesc, eram undeva , adanc in suflteul meu, doar eu si muntele, eu si clipa.  Zambetul mi a fost insa adus pe buze de un catel tare simpatic care mergea si el sarguincios pe traseu.

Cum spune poetul O minune:”Soarele rotund si palid se prevede printre nori” iata ca avem parte si de putin soare dupa viscolul de azi noapte. Mereu am crezut ca daca stii sa pretuiesti cu adevarat muntele, sa-l respecti, el te va rasplati pe masura. Pe noi ne rasfata acum chiar cu cer senin, soare din belsug, o zapada neatinsa de om pe alocuri de parca ti era si mila sa calci pe ea.

Urcarea prin padure a fost lina pana aproximativ in dreptul marcajului unde se desparte drumul de Rasnov de cel de Malaiesti Diham. Astazi ma simteam in forma, cu toate ca nu m as fi asteptat dupa drumul de 4 ore prin viscol pe care l indurasem cu stoicism in ziua precedenta, sa  mai fiu in stare sa ma ridic din pat. Acum chiar imi puneam limitele la incercare, caci nu mai facusem decat trasee de o zi, si toate cu o zi pauza intre ele, acum era din nou o premiera.

Astazi puteam sa vad marcajele, aveam vizibilitate, simteam ca pot sa ma bucur cu adevarat de traseu. Ma fascina totul incepand cu zapada aceea de un alb mult prea pur si patrunzator sa fie adevarat, de razele timide ale soarelui care se reflectau jucause pe intinderea alba, pana la neclinitirea copacilor ce pareau a fi parte dintr-un tablou. Lumea insasi era inramata intr-un tablou alb negru, unde natura mai deunazi vie parea acum natura moarta. Dar nu doar natura amortise sub greutatea fulgilor de nea.

O data iesiti din poiana urcusul este oarecum pe serpentine, un zig-zag ametitor, un rollercoaster ca si viata insasi, creandu-ti astfel impresia ca vei urca asa la nesfarsit. E ca si cum tu esti Sisif si un titan sau vreun pui de zeu nemilos isi bate joc de tine insirand inaintea-ti acelasi drum, repetitiv, static, monoton, dar fara de sfarsit. Cum insa nimeni si nimic nu ma putea opri, mintea mea fiind prinsa in mrejele tinutului alb ma simteam asemenea omului captiv, insa captiv de bunavoie in tinutul de clestar.

Si drumul urca si iar urca pe serpentine, amintindu-mi de un traseu drag mie, urcusul istovitor pe Lespezi sau cel de la stana inspre Fereastra Mare a Sambetei. Pe ultima portiune sleita de puteri fiind am fost depasiti de cativa turisiti mai in forma, dar in nici un caz mai motivati decat mine. Si ca sa vezi ironia sortii chiar cand incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu se va mai termina, zaresc cabana Malaesti. Acum parca imi venea sa ma intorc, mi se parea ca a fost prea frumos, prea scurt sa fie adevarat, as fi vrut sa o iau de la capat.

 Si intr-o zi chiar sper sa o iau din nou pe acelasi drum, sa incerc alte senzatii, poate mai intense  chiar. Eram acum dupa a doua zi de traseu si inca era devreme. Era doar 3 vizibilitate buna, vreme excelenta cu soare de Alecsandri la orizont. Insa nu am vrut sa abuzez simteam ca Dumnezeu, natura imi dadusera mult prea mult, in mod sigur mai mult decat meritam sau sperasem vreodata si acum nu mai imi doream altceva decat sa ma bucur de linistea naturii, de frumusetea iernii, iarna pe care o descopeream acum intr-un alt fel, mult mai intensa, mult mai placuta decat mi am imaginat vreodata.

Si dintr o data, eu care uram iarna, m am indragostit iremediabil de ea cu toate senzatiile contradictorii de la zapada rece ce te infioara initial, la fiorul cald ce ti ajunge in suflet cand ti se topeste in mana un fulg de nea. Astfel am incheiat inca o zi de poveste la un ceai fierbinte, rapusa fiind de prea multe senzatii, si prea putine cuvinte.