Prima oara la munte: Busteni-cabana Diham (18 ianuarie 2013)
Adrenalina, nebunie, dorinta si nu teama de necunoscut, cam
asa a inceput anul acesta. Si ca sa inaugurez toate aceste sentimente intr-un
cadru de poveste am acceptat o provocare. Da , corect, o noua provocare:prima
mea tura iarna. Mai fusesem “iarna la munte” ca turist, o fuga pana la Balea cu
telecabina, putin trantit in zapada, Transfagarasanul cel dintotdeauna si cam
atat. Da, v-ati prins sunt o impatimita a Fagarasului si a unuia din cele mai
tari drumuri din Europa dupa Davos Stelvio. Dar aceasta prima postare nu este
despre Fagaras in mod socant!
De data aceasta omul de munte care zacea amortit in mine s–a
trezit si a zis de ce nu, o astfel de ocazie nu apare prea des, hai sa fac
altceva. Cum sunt adepta
traseelor scurte dar eficiente am luat o marja de eroare de vineri dupa amiaza
pana duminica seara si astfel am pornit la drum. Eu sunt o persoana foarte
dezorganizata care insa se mobilizeaza extrem de repede asa ca mi-am facut
bagajele in cateva ore si la ora 2 eram in trenul de Busteni. Nu mai plecasem
niciodata cu acel tren la munte mi s a parut cel putin ciudat cat de multi
tineri si nu numai erau in acel tren spre munte, deveneam o muntzomana
adevarata. Ma simteam in elementul meu si ma familiarizam deja cu un nou
termen, intrat recent in vocabularul meu muntzoman. Are oarecum o rezonanta
comica acest termen, scuzati paralela si faptul ca deviez de la subiect, dar
sunt lingvist la origini si de inchid paranteza.
Si mersera voinicii nostri cale lunga de la amiaza pana-n seara si iata-ne ajunsi in Busteni. Cobor zgribulita din tren, ma cam molesise caldura aceea mult prea nesanatoasa si iata ma acum la cateva grade cred ca mai aproape de 0 decat de altceva , sub o ploaie marunta in gara Busteni. Mai facem niste permutari de 3 cate 3 la bagaje sa mai ferim de ploaie aparatul foto si alte ustensile importante si pornim la drum. Initial, cum era prima mea tura iarna ma gandesc cu mintea unui turist sa luam taxiul pana la Diham, mai ales ca si ploua. Apoi, imi revin repede si imi aduc aminte ca exact asta ar trebui sa evit mai ales ca vreau o tura adevarata, nu sa trisez si sa mai scurtez din traseu. Si pornim incet pe la vreo 6 seara din Busteni directia Diham. Nu era prima data cand mergeam la Diham, insa acum mergeam pe picioarele mele, imi caram si ghiozdanul nu tocmai usor pentru ce sunt eu obisnuita, deci deja era ceva nou.
Dupa ce strabatem Busteniul destul de repede o luam inspre Gura Diham, mergand pe sosea in sir indian (eram doi decat). E deja seara. Interesanta senzatie sa mergi pe marginea soselei sa treaca vitezomanii pe langa tine si tu sa te feresti sa nu te stropeasca din cap pana in picioare. De ar fi fost asta o problema insa; ploaia s a transformat in ninsoare si totul a inceput sa devina mai putin stresant(in mod ciudat prefer zapada decat ploaia si senzatia aceea de a fi ud pana la piele). Deocamdata nimic interesant doar 4 km de mers pe sosea pana la Gura Diham, cam asa gandeam in acel moment. Nu eram nici impresionata macar, nimic deosebit, mai ales ca sunt obisnuita sa merg distante foarte mari pe jos. Si dintr- data dam intr o parcare, agitatie, masini de fite, lumea multa, tiganie, stil Romanica. Era clar am ajuns la Gura Diham, primul pitstop.
Si mersera voinicii nostri cale lunga de la amiaza pana-n seara si iata-ne ajunsi in Busteni. Cobor zgribulita din tren, ma cam molesise caldura aceea mult prea nesanatoasa si iata ma acum la cateva grade cred ca mai aproape de 0 decat de altceva , sub o ploaie marunta in gara Busteni. Mai facem niste permutari de 3 cate 3 la bagaje sa mai ferim de ploaie aparatul foto si alte ustensile importante si pornim la drum. Initial, cum era prima mea tura iarna ma gandesc cu mintea unui turist sa luam taxiul pana la Diham, mai ales ca si ploua. Apoi, imi revin repede si imi aduc aminte ca exact asta ar trebui sa evit mai ales ca vreau o tura adevarata, nu sa trisez si sa mai scurtez din traseu. Si pornim incet pe la vreo 6 seara din Busteni directia Diham. Nu era prima data cand mergeam la Diham, insa acum mergeam pe picioarele mele, imi caram si ghiozdanul nu tocmai usor pentru ce sunt eu obisnuita, deci deja era ceva nou.
Dupa ce strabatem Busteniul destul de repede o luam inspre Gura Diham, mergand pe sosea in sir indian (eram doi decat). E deja seara. Interesanta senzatie sa mergi pe marginea soselei sa treaca vitezomanii pe langa tine si tu sa te feresti sa nu te stropeasca din cap pana in picioare. De ar fi fost asta o problema insa; ploaia s a transformat in ninsoare si totul a inceput sa devina mai putin stresant(in mod ciudat prefer zapada decat ploaia si senzatia aceea de a fi ud pana la piele). Deocamdata nimic interesant doar 4 km de mers pe sosea pana la Gura Diham, cam asa gandeam in acel moment. Nu eram nici impresionata macar, nimic deosebit, mai ales ca sunt obisnuita sa merg distante foarte mari pe jos. Si dintr- data dam intr o parcare, agitatie, masini de fite, lumea multa, tiganie, stil Romanica. Era clar am ajuns la Gura Diham, primul pitstop.
De aici am
inceput sa urcam o mica panta, panta prostului dupa vorba Stresului si de acolo
prin padure dupa semne. Eu ma tot uitam dupa semne, fiind un pui de ghid
turistic sunt un pic obsedata cu marcajele, deja urma sa intram in padure deci
ma interesau semnele in mod special. Stresul imi spunea sa nu ma mai crizez ca
stie el drumul, eu incercam sa i explic ca asta e defect profesional si nu pot
sa merg pe un drum nemarcat pe care nu am fost niciodata ca sa l simt macar. In
cele in urma m am convins ca existau marcaje insa erau acoperite de zapada.
Teoretic traseul de urmat insemna 15 min de
urcat pana la o rascruce de drumuri unde
o iei spre dreapta spre cabana Diham. Cum era noapte deja n am prea avut ce
vedea, doar la lumina frontalei vedeam fulgii cum se zbateau. E super senzatia
sa-ti bata ninsoarea in fata, sa simti niste cristale reci de gheata cum te
strapung si totusi iti incalzesc
sufletul. Imi treceau prin minte o groaza de chestii. Insa nu aveam timp sa ma
concentrez pe ganduri fiindca ma afundam in zapada, si asta era ceva inedit.
Prima data cand m am afundat pana la genunchi simteam ca nu mai voi putea iesi
de acolo, pe de o parte as fi vrut sa raman acolo afundata e o senzatie
inexplicabila ti e cald si frig in acelasi timp. Cu putin ajutor am mers
inainte mai ma tot afundam mai ma crizam mi se parea ca Stresul o ia prea
inainte si eu raman in urma.
Vream sa simt toate senzatiile si pe toate deodata daca se putea, ma bucuram ca aveam ocazia sa merg noaptea ma rog era vreo 8 seara dar deja bezna, mai ales mergand prin padure senzatia e cu atat mai inedita. Eram atenta ca o pisica la orice zgomot, fosnet tresaream dar nu era acel tresarit de frica ci de neliniste, nerabdare, inedit. Ma gandeam ca doar eu pot sa fiu atat de nebuna incat sa merg la ora aceea prin noapte, prin padure, prin zapada pana-n gat (oricum nu mai stiam ce ora e timpul statea in loc si eu simteam doar fulgii cum se zbat in mine, cum ma ating, cum ma mangaie, cum ma ingheata, ma infoara). Stiam ca e tarziu dar nu mai conta timpul nu mai era o dimensiune de mult, reusisem sa l fac sa dispara dupa foarte multe incercari parea ca am reusit din nou. Ma gandeam ca doar pe Negoiu mai m am simtit asa, Doamne cat de mult tanjisem dupa senzatia aceea iar acum simteam din nou ceva asemanator. Nu sunt genul care sa ma las impresionata usor asa ca senzatiile acestea faceau cat o mie de vorbe, vorbe pe care nu le mai pot stapani acum.
Nici nu mai simteam frigul, zapada, drumul cu urcusul lui constant si faptul ca eu nu mai mersesem niciodata pana atunci prin zapada, ce sa mai vorbim de facut un traseu iarna. In dorinta nebuna de a simti totul deodata mi a venit ideea sa stingem lanternele( asta dupa ce am gasit in sfarsit drumul), vream sa ma contopesc in noapte, in natura sa inlatur orice obstacol al tehnologiei care ar fi putut sta intre mine si natura dar mai ales intre mine si senzatia aceea pura, virgina pe care nu o mai simtisem pana atunci. Ma gandeam daca acum ma simt asa si ma napadesc atatea ganduri, atatea senzatii una mai tare ca cealalta cum o fi sa urci pe Moldoveanu cat de tare trebuie sa fie sa urci pe cel mai inalt varf din Romania, obsesia mea dintotdeauna. In nebunia mea ma gandeam chiar cum ar fi sau daca ar fi macar posibil sa urci pe Molodveanu iarna.
Dar sa revin la drum. Fiind mereu in cautare de senzatii tari, si nu zic doar asa sa ma dau mare, parol monsieur, pe drum am stins lanternele, daca mi aduc bine aminte a fost ideea mea, vream sa merg prin bezna, sa bajbai , sa ma impiedic sa nu stiu ce e in fata, sa incerc senzatii tip Survivor daca stiti emisiunea cu Bear Grylls dupa Discovery. Insa vream ca totul sa fie pe bune, caci eu nu aveam un elicopter care sa ma urmareasca. Simteam fiecare scartait de bocanc atat de intens, fiecare fosnet, ma opream cateodata minute intregi sa ascult padurea, sa simt zapada, cam asa a fost drumul prin padure. Probabil 10-15 minute de mers alert s au transformat cam intr o ora in stilul meu de a ma opri sa ascult , sa privesc cerul , sa simt zapada. Ma gandeam cum ar fi daca ar aparea un lup sau un urs, apoi mi am adus aminte ca ursul hiberneaza, lupii probabil au si alta treaba asa ca am dat ignore. Ma intrebam cat mai este deja eram stresanta cred; nu ma puteam abtine; nu neaparat ca ma interesa cat mai era ci ca sa am ce sa zic si eu.
Si asa, napadita de senzatii nemaisimitite pana atunci, de ganduri marete cum o sa reusesc eu Doamne ajuta vreodata sa fac Fagarasul iarna am ajuns fara sa simt aproape in poiana. Si nu, nu era Poiana fierariei lui Iocan. Imi luasem de grija deja intelesesem ca din poiana e floare la ureche important era ca scapasem de padure si acum tot inainte cu tupeu. Insa exact cum e proverbul spaniol „No cantes victoria” m am bucurat cam prea devreme si degeaba, ca nu stiu cum se face ca dupa o bucata de drum parca ne invarteam in cerc. Mi am dat pana si eu seama de acest fapt ,asa cum eram epuizata de drum (cu toate ca nu recunosteam,): deja nici nu mai stiam si nu mai prea conta ce ora este imi imaginam ca trebuie sa fie vreo 10 seara,timpul oricum are alta importanta pentru mine eu il simt altfel. Ma bazam pe abilitatile stresului care se laudase ca el vede super bine noaptea si are simtul orientarii etc si am zis ce am de pierdut oricum doar sa cad in vreo prapastie sau sa ma manance lupii, oricum ar fi un mod inedit de a muri.
Ca sa nu va mai plictisesc cu detalii inutile sau morbide, dupa ce ne am invartit putin prin poiana vreo 10 minute, ne am dat seama ca am cam mers in cerc nu stiu cum , important era ca macar realizasem. In capul meu important era ca iesisem deja din padure, deci singurul potential pericol trecuse, acum eram in plan deschis, macar aveam vizibilitate. Si iata ce surpriza undeva jos in vale se vedea o cabana era Diham, ajunsesem incredibil! Mi se parea ceva irealizabil, mai ales ca dupa cat mersesem si urcasem acum pana la cabana trebuia sa cobori o panta. Era buna de partie de schi panta aceea dupa parerea mea, insa cum nu stiu sa schiez puteam doar sa ma dau cu punga. In loc sa ma bucur ca am ajuns in cele din urma dupa aproape 4-5 ore de mers prin noapte, prin padure, prin viscol si zapada eu ma gandeam cum ar fi sa ma dau cu punga macar pe partia aia. Ma simteam invingatoare, eram desupra a tot si tuturor, eu ma uitam de sus la cabana super senzatie pentru un incepator al mersului pe munte iarna. Castigasem lupta cu mine insami, cu zapada, cu viscolul eram cea mai tare. De putine ori m am simit atat de bine in viata.
Poate credeti ca am o viata de 2 lei ca spun asta, dar senzatia aceea e ceva unic, inexplicabil am simtit-o doar dupa 5 ore de mers dus pana pe Negoiu (dus intors am facut 13 spre rusinea mea). Eu nu mai fusesem in viata mea pe un traseu adevarat iarna, d apoi noaptea; facusem doar 4=5 trasee in toata viata sa fiu mai exacta Fereastra Zmeilor, Fereastra Mare a Sambetei, Vanatarea lui Buteanu si Negoiu toate vara. Am simtit nevoia sa mentionez ce trasee am la activ ca sa intelegeti mai bine cum ma simteam acum dupa ce facusem un traseu noaptea: practic, am plecat la 6 seara pe traseu si la 10 am ajuns, in primul rand reusisem sa ajung la destinatie.
Deja simteam ca am prins aripi, oboseala disparuse eram in stare sa mai merg inca pe atat, asta e adrenalina nu zic sa impresionez. Pana la cabana imi venea sa o iau la fuga, deja simteam ca pot sa si zbor, numai conta nici ora, nici zapada, nici viscolul, era miraj sau realitate? Sunt ca emirul din poezie in desert cand vede fantani peste tot asta ma intrebam? Vream sa ating barnele cabanei ca sa ma conving sa pot sa zbier*ESTE* cu adevarat aici in mijlocul pustiului.
Taras grabis am ajuns in fata cabanei si am facut ceea ce mi am dorit intotdeauna sa am ocazia sa fac: m am trantit in zapada pur si simplu fara sa zic nimic m am aruncat in zapada si am stat acolo intinsa savurand fiecare senzatie ce ma invaluia. Simteam frigul mi a intrat zapada pe sub haine, ciudata senzatie, dar nu mai conta era un moment pe care vream sa l imortalizez, sa l iau si sa l inchid intr o capsula ,si sa zic:' da am reusit sa prind clipa sa o inchid pe veci!'. Si in felul meu am facut asta, dar sa nu filosofez prea mult ca poate va plictisesc. Rosie la fata, cu zapada pe si in haine am intrat in cabana. Era vreo 10 seara si nu cred ca mai asteptau pe cineva la ora aceea insa ajunsesera si nebunii. Cam atat pentru o prima zi pe munte iarna, povestita cu sau fara prea mult stil pe durata a 3 pagini. Daca inca nu v am plicitisit urmeaza si partea a 2 a cand m o izbi inspiratia din nou.
Vream sa simt toate senzatiile si pe toate deodata daca se putea, ma bucuram ca aveam ocazia sa merg noaptea ma rog era vreo 8 seara dar deja bezna, mai ales mergand prin padure senzatia e cu atat mai inedita. Eram atenta ca o pisica la orice zgomot, fosnet tresaream dar nu era acel tresarit de frica ci de neliniste, nerabdare, inedit. Ma gandeam ca doar eu pot sa fiu atat de nebuna incat sa merg la ora aceea prin noapte, prin padure, prin zapada pana-n gat (oricum nu mai stiam ce ora e timpul statea in loc si eu simteam doar fulgii cum se zbat in mine, cum ma ating, cum ma mangaie, cum ma ingheata, ma infoara). Stiam ca e tarziu dar nu mai conta timpul nu mai era o dimensiune de mult, reusisem sa l fac sa dispara dupa foarte multe incercari parea ca am reusit din nou. Ma gandeam ca doar pe Negoiu mai m am simtit asa, Doamne cat de mult tanjisem dupa senzatia aceea iar acum simteam din nou ceva asemanator. Nu sunt genul care sa ma las impresionata usor asa ca senzatiile acestea faceau cat o mie de vorbe, vorbe pe care nu le mai pot stapani acum.
Nici nu mai simteam frigul, zapada, drumul cu urcusul lui constant si faptul ca eu nu mai mersesem niciodata pana atunci prin zapada, ce sa mai vorbim de facut un traseu iarna. In dorinta nebuna de a simti totul deodata mi a venit ideea sa stingem lanternele( asta dupa ce am gasit in sfarsit drumul), vream sa ma contopesc in noapte, in natura sa inlatur orice obstacol al tehnologiei care ar fi putut sta intre mine si natura dar mai ales intre mine si senzatia aceea pura, virgina pe care nu o mai simtisem pana atunci. Ma gandeam daca acum ma simt asa si ma napadesc atatea ganduri, atatea senzatii una mai tare ca cealalta cum o fi sa urci pe Moldoveanu cat de tare trebuie sa fie sa urci pe cel mai inalt varf din Romania, obsesia mea dintotdeauna. In nebunia mea ma gandeam chiar cum ar fi sau daca ar fi macar posibil sa urci pe Molodveanu iarna.
Dar sa revin la drum. Fiind mereu in cautare de senzatii tari, si nu zic doar asa sa ma dau mare, parol monsieur, pe drum am stins lanternele, daca mi aduc bine aminte a fost ideea mea, vream sa merg prin bezna, sa bajbai , sa ma impiedic sa nu stiu ce e in fata, sa incerc senzatii tip Survivor daca stiti emisiunea cu Bear Grylls dupa Discovery. Insa vream ca totul sa fie pe bune, caci eu nu aveam un elicopter care sa ma urmareasca. Simteam fiecare scartait de bocanc atat de intens, fiecare fosnet, ma opream cateodata minute intregi sa ascult padurea, sa simt zapada, cam asa a fost drumul prin padure. Probabil 10-15 minute de mers alert s au transformat cam intr o ora in stilul meu de a ma opri sa ascult , sa privesc cerul , sa simt zapada. Ma gandeam cum ar fi daca ar aparea un lup sau un urs, apoi mi am adus aminte ca ursul hiberneaza, lupii probabil au si alta treaba asa ca am dat ignore. Ma intrebam cat mai este deja eram stresanta cred; nu ma puteam abtine; nu neaparat ca ma interesa cat mai era ci ca sa am ce sa zic si eu.
Si asa, napadita de senzatii nemaisimitite pana atunci, de ganduri marete cum o sa reusesc eu Doamne ajuta vreodata sa fac Fagarasul iarna am ajuns fara sa simt aproape in poiana. Si nu, nu era Poiana fierariei lui Iocan. Imi luasem de grija deja intelesesem ca din poiana e floare la ureche important era ca scapasem de padure si acum tot inainte cu tupeu. Insa exact cum e proverbul spaniol „No cantes victoria” m am bucurat cam prea devreme si degeaba, ca nu stiu cum se face ca dupa o bucata de drum parca ne invarteam in cerc. Mi am dat pana si eu seama de acest fapt ,asa cum eram epuizata de drum (cu toate ca nu recunosteam,): deja nici nu mai stiam si nu mai prea conta ce ora este imi imaginam ca trebuie sa fie vreo 10 seara,timpul oricum are alta importanta pentru mine eu il simt altfel. Ma bazam pe abilitatile stresului care se laudase ca el vede super bine noaptea si are simtul orientarii etc si am zis ce am de pierdut oricum doar sa cad in vreo prapastie sau sa ma manance lupii, oricum ar fi un mod inedit de a muri.
Ca sa nu va mai plictisesc cu detalii inutile sau morbide, dupa ce ne am invartit putin prin poiana vreo 10 minute, ne am dat seama ca am cam mers in cerc nu stiu cum , important era ca macar realizasem. In capul meu important era ca iesisem deja din padure, deci singurul potential pericol trecuse, acum eram in plan deschis, macar aveam vizibilitate. Si iata ce surpriza undeva jos in vale se vedea o cabana era Diham, ajunsesem incredibil! Mi se parea ceva irealizabil, mai ales ca dupa cat mersesem si urcasem acum pana la cabana trebuia sa cobori o panta. Era buna de partie de schi panta aceea dupa parerea mea, insa cum nu stiu sa schiez puteam doar sa ma dau cu punga. In loc sa ma bucur ca am ajuns in cele din urma dupa aproape 4-5 ore de mers prin noapte, prin padure, prin viscol si zapada eu ma gandeam cum ar fi sa ma dau cu punga macar pe partia aia. Ma simteam invingatoare, eram desupra a tot si tuturor, eu ma uitam de sus la cabana super senzatie pentru un incepator al mersului pe munte iarna. Castigasem lupta cu mine insami, cu zapada, cu viscolul eram cea mai tare. De putine ori m am simit atat de bine in viata.
Poate credeti ca am o viata de 2 lei ca spun asta, dar senzatia aceea e ceva unic, inexplicabil am simtit-o doar dupa 5 ore de mers dus pana pe Negoiu (dus intors am facut 13 spre rusinea mea). Eu nu mai fusesem in viata mea pe un traseu adevarat iarna, d apoi noaptea; facusem doar 4=5 trasee in toata viata sa fiu mai exacta Fereastra Zmeilor, Fereastra Mare a Sambetei, Vanatarea lui Buteanu si Negoiu toate vara. Am simtit nevoia sa mentionez ce trasee am la activ ca sa intelegeti mai bine cum ma simteam acum dupa ce facusem un traseu noaptea: practic, am plecat la 6 seara pe traseu si la 10 am ajuns, in primul rand reusisem sa ajung la destinatie.
Deja simteam ca am prins aripi, oboseala disparuse eram in stare sa mai merg inca pe atat, asta e adrenalina nu zic sa impresionez. Pana la cabana imi venea sa o iau la fuga, deja simteam ca pot sa si zbor, numai conta nici ora, nici zapada, nici viscolul, era miraj sau realitate? Sunt ca emirul din poezie in desert cand vede fantani peste tot asta ma intrebam? Vream sa ating barnele cabanei ca sa ma conving sa pot sa zbier*ESTE* cu adevarat aici in mijlocul pustiului.
Taras grabis am ajuns in fata cabanei si am facut ceea ce mi am dorit intotdeauna sa am ocazia sa fac: m am trantit in zapada pur si simplu fara sa zic nimic m am aruncat in zapada si am stat acolo intinsa savurand fiecare senzatie ce ma invaluia. Simteam frigul mi a intrat zapada pe sub haine, ciudata senzatie, dar nu mai conta era un moment pe care vream sa l imortalizez, sa l iau si sa l inchid intr o capsula ,si sa zic:' da am reusit sa prind clipa sa o inchid pe veci!'. Si in felul meu am facut asta, dar sa nu filosofez prea mult ca poate va plictisesc. Rosie la fata, cu zapada pe si in haine am intrat in cabana. Era vreo 10 seara si nu cred ca mai asteptau pe cineva la ora aceea insa ajunsesera si nebunii. Cam atat pentru o prima zi pe munte iarna, povestita cu sau fara prea mult stil pe durata a 3 pagini. Daca inca nu v am plicitisit urmeaza si partea a 2 a cand m o izbi inspiratia din nou.
PS Multumesc
stresului pentru ca a fost un fel de reminder ca eu stau mai prost cu detaliile
tehnice, dar lasa ca ajung eu si acolo sa vezi cand o sa te corectez .