Cum se vede lumea de la 10 metri: o noua zi, o noua provocare
“Ca intamplarea cea mai banala sa devina aventura trebuie si
e de ajuns sa te apuci sa o povestesti.” Jean Paul Sartre.
Astazi, mi a cazut intamplator privirea peste acest citat si
mi-am adus aminte ca mi-am ramas datoare mie insami cu niste relatari. Interesante
sau nu pentru voi cititorii, eu imi fac datoria de scrib umil si le povestesc.
Cum nu pot sta o clipa locului, cei care ma cunosc “know
what I mean” caci sunt mereu in cautare de noi senzatii tari, astazi as vreau sa povestesc ceva din ciclul ”ce am mai
pus la cale zilele acestea”.
Dupa prima tura iarna pe munte, cand am inteles cu adevarat
ce inseamna adrenalina in starea cea mai pura dar nu numai, mi-am dat seama ca
am nevoie de ceva antrenament daca vreau sa reusesc vreun traseu mai de Doamne
ajuta gen Fisura Albastra. Da stiu am sarit peste niste etape ca de obicei, dar
asa sunt eu tintesc sus. Nici nu mai are sens sa povestesc de obsesiile mele
zilnice, sa nu le zic nocturne (si nu va ganditi la altceva- nocturne fiindca
le visez in fiecare noapte sau cam asa ceva) Spintecatura si Custura Saratii, traseele mele
de suflet chiar. Mai nou a intrat si Via Ferrata in top three.
Asa ca, avand motivatia necesara, imaginile celor 3 zile
intiparite adanc in memorie si suflet am decis ca e timpul sa merg la panou.
Da ati citit bine am fost la un panou de catarat.
De ce am hotarat sa va povestesc un astfel de lucru, poate
banal pentru multi, mai ales pe un blog dedicat calatoriilor in principal? Mersul la panou a fost un eveniment in sine, o
calatorie initiatica, ceva nou, inedit
pentru mine si am trait destul de intens aceasta experienta, poate la fel de
intens ca pe toate celelalte. Nici sa nu va ganditi ca nu mai am ture la activ,
ture pe care le voi povesti; insa, am zis sa mai destind atmosfera cu ceva
inedit si pe alocuri poate chiar amuzant.
Fie vremea cat de rea, odata hotararea luata am mers cu
darzenie inainte, cu toate ca nu prea aveam eu habar ce inseamna cu adevarat
mersul la panou. As putea spune ca pentru a reusi nu este suficient sa fi
incapatanat, insa in cazul meu s-a dovedit contrariul.
Asa ca pe o vreme Bacoviana sau tipic englezeasca, care va
este mai la indemana, pe o ploaie marunta, am ajuns si la panou. Echipata pana-n
dinti, sau nu chiar, fiindca am trecut prin niste chinuri groaznice din secunda in care am pus in picioare
incaltarile speciale, cu 3-4 numere mai mici, am preferat sa risc ca sa castig
si m-am intors la tenisii mei Puma (no commercial intended) nu tocmai potriviti
pentru panou, dar care si-au facut treaba de minune. De ce vorbesc de
echipament, si lucruri un pic mai tehnice, cu toate ca nu ma pricep eu prea
bine la acest subiect si nici nu am insistat prea mult pe astfel de detalii in
relatarile anterioare? As dori sa inteleaga si cei care poate sunt asemenea mie, necunoscatori in ale mersului la panou, cam ce inseamna o astfel de experienta.
Inainte sa traiesc pe propia piele credeam cu totul altceva despre mersul la
panou. Nici nu aveam habar ca trebuie incaltari speciale( va vand un pont, nu
neaparat), sa ai sau sa inchiriezi coarda, bucle si alte chestii tehnice, sa
te fileze cineva daca esti incepator si multe alte detalii interesante sau nu
pe care voi incerca sa vi le povestesc pe parcurs.
Increzatoare fiind si imaginandu-mi cat de intens trebuie sa
fie sa stai agatat la 10 metri sau chiar mai mult deasupra solului si nu bazandu-ma pe forta mea fizica sau antrenamentul care lipseste aproape cu
desavarsire, am purces cu tupeu, cum altfel, inspre panoul de incepatori insa,
caci era prima mea vizita. Ca sa nu va dezamagesc, ulterior, adica ieri ca sa
fiu exacta am repetat experienta si luandu-mi inima in dinti, m-am reintors la
panou unde am reusit spre uimirea mea sa urc din nou de data aceasta la un
panou un pic mai avansat.
Sa ma intorc insa la prima experienta la panou,
fiindca cam despre asta se vrea a fi vorba aici.
Pentru cateva secunde, care
s-au transformat in minute bune am stat sa contemplu, sa admir peretele cu
gauri sa le zic asa acelor prize, de abia mai tarziu am aflat ca se cheama
prize, aveam idee de termen, dar la prima vedere par niste gauri, mulaje facute
pe un perete. Si am admirat, ba chiar m-am mirat cum o sa pun eu mana in acele
gauri in care incape poate un deget sau nici macar, cum o reusesc sa ajung la
vreuna din ele, acestea fiind cu mult deasupra mea, pe un perete mult prea
vertical ca sa pot sa-mi imaginez macar ca-l voi aborda.
Si timpul trecea, eu
admiram ingrozita chiar, pana ce a trebuit sa pun osul la treaba ca timpul
costa, de!, ce sa-i faci. In cazul meu nu era vorba de frica neaparat, ci neincredere,
poate prea multa logica si gandire caci ma intrebam cum voi reusi sa ma sustin
intr un deget sau sa ajung la o priza situata mult prea sus chiar si pentru
imaginatia mea zburdalnica.
Dupa ce am fost echipata cu hamul, trebuie sa recunosc ca
fiind stangace si foarte atehnica nu stiu nici acum sa-mi pun singura hamul,
d-apoi sa ma asigur sau sa fac si sa verific nodul de legare in ham ,detalii
tehnice, nu va speriati, prietenii cunoscatori inteleg despre ce vorbesc, a
trebuit sa ma familiarizez cu prizele.
Cu toate ca am mai fost pe munte si am simtit stanca, iarba,
m-am tras in maini si am mai dislocat si pietre chiar in incercarea de ajunge
acolo sus, acum trebuie sa recunosc ca parca nimic din ceea ce stiam sau
facusem pe munte nu parea sa ma ajute. Socant, debusolant chiar, pentru ca ma
asteptam sa fie mult mai simplu si sa ma catar asemenea unei pisici pana la
capat de prima oara. Insa nu a fost sa fie asa.
Parca inteleg acum, macar la nivel declarativ ca pentru a te
catara e nevoie de tehnica, sa cunosti anumite reguli si sa le si respecti: cum
ar fi sa pui mana, picior opus mainii,(nu intotdeauna) sa te impingi in picioare si sa nu te
sprijini sau te lasi sa atarni in maini. Toate acestea le-am invatat pe
principiul “pe pielea mea” cu toate ca am avut profesor bun care mi-a spus de
la inceput toate aceste lucruri, insa cine era sa asculte.
Cum zicea si Ernest
Hemingway:”Timpul este ceea ce avem cel mai putin”, nisipul din clepsidra se scurgea
cam rapid iar eu esuam parca la infinit. Si cum sunt mult prea incapatanata din
fire, de ambitioasa nici sa nu mai vorbim, imi venea sa plang de ciuda ca nu
reuseam. Priveam la cei din jurul meu, copii chiar, cat de flexibili erau, cum
ajungeau in maxim 5 minute pana sus, in timp ce eu ma chinuiam sa ma tin intr-o
priza.
Insa cum incercarea moarte n-are (ce ma faceam eu fara proverbele
acestea neaose romanesti, pe care le tot invoc) am zis sa-mi fac o strategie
inainte de a porni la drum intr-o noua incercare. Si dupa ce m-am uitat un pic
pe unde ar trebui sa ma catar si cum sa pun mana si piciorul am inceput incet
incet sa iau panoul la pipait din nou. Aveam mare noroc ca primeam si indicatii
tehnice de jos, insa cand treci de jumatatea panoului nici nu mai le auzi
macar, acustica nefiind cea mai grozava intr-o astfel de locatie. Asa ca ajungi
sa te bazezi tot pe instinct, pe un pic de nebunie si dorinta de a ajunge sus,
cat mai sus.
Cum anumite reguli sunt de aur, si chiar e bine sa le respecti cu
toate ca nu intelegi prea bine ce inseamna sau la ce folosesc va sfatuiesc sa
nu faceti ca mine. Da stiu poate parea simplu sa te tragi in maini, dar nu te
ajuta, e mai indicat sa incerci sa te impingi in varful degetelor de la
picioare, lucru care stiu pare cam imposibil la cum sunt prizele in care te
chinui sa ti tii picioarele. Intotdeauna e mai simplu sa dai sfaturi decat sa
le pui in practica, insa eu am avut noroc si chiar daca prima data m-am tras
exclusiv in maini (stiu nu radeti de mine exact asta nu trebuia sa fac) si nu am
facut deloc febra la maini, aceasta alaturi de faptul ca obosesti mult mai
repede fiind unul din pericolele trasului in maini. Cum picioarele nu prea voiau
sa ma asculte iar eu nu eram dispusa sa
renunt, recunosc m-am cam izbit cu genunchii de panou, insa am reusit sa ajung
pana sus de tot.
Sa nu credeti ca doar inceputul a fost greu, ce bine ar fi
fost sa fie asa! “Viata este suma optiunilor noastre” si pornind de la acest
gand foarte frumos exprimat de Albert Camus ma consolam cu gandul ca a fost
alegerea mea sa vin la panou si implicit sa ma chinui. Cu putin noroc dar
foarte multa determinare, dupa ce am reusit de doua ori sa urc doar pana la
jumatatea panoului, renuntand apoi, fiindca nu-mi mai simteam mainile sau
fiindca ma loveam mult prea tare in genunchi, da genunchii mei stau marturie
faptului ca am fost la panou si habar n-am avut sa ma catar, a treia oara a
fost cu noroc in cazul meu. Cum norocul si-l mai face omul si cu mana lui, iar
acum dand timpul inapoi, cred ca am ajuns pana sus doar prin forta mintii si
nimic altceva. Tehnica lipsa, antrenamentul lipsea si acesta cu desavarsire,
despre experienta nu poate fi nici macar vorba, doar indarjire, dorinta de a
reusi si adrenalina dintotdeauna care ma duce unde nici nu visez.
De indata ce
am reusit sa mi eliberez mintea din chingile lui ”nu pot” si “e prea greu
pentru mine” “cine m-a pus” si alte ganduri mai mult decat motivante care–mi
treceau prin cap, am ajuns sa vad panoul ca pe un munte, un varf de escaladat.
Asa ca am inchis ochii pentru cateva secunde si m-am vazut urcand din nou pe
Lespezi, pe Negoiu, m-am intors in clipele in care am simtit ca cedez pe munte
si totusi n-am facut-o.
Si cu Negoiu in fata, am reusit! Sentimentul sa te afli
la 10 metri deasupra tuturor, sa simti aproape cum te urci pe tavan la propiu
si nu la figurat, sa te uiti in jos, nu ca sa te ia ametela ci sa ai sentimentul
ca te inalti , sa simti fiecare bataie a inimii si sa o auzi atat de clar incat
sa te intrebi daca chiar bate la tine in piept sau este acolo langa tine si
poti sa o atingi, oboseala aceea de zici ca ai facut un traseu de 10 ore cand
tu de fapt te-ai catarat 5 minute. Navalesc in tine atatea senzatii, unele
contradictorii chiar, incat mersul la panou s-a transformat dintr-o data din
agonie in extaz.
Si da, nu m-am oprit. Cum sa te opresti (cand ai trait deja o
data senzatia aceea unica de a fi din nou deasupra tuturor, cand stii ca ceea
ce la inceput parea irealizabil este la indemana, cand de abia incepi sa prinzi
gustul catararii, cand nu-ti mai simti mainile si picioarele si in ciuda
bataturilor din palme si a vanatailor din genunchi, senzatia de a invinge si
adrenalina care te cuprind cand atingi ultima priza, golul caruia te lasi prada
cand te desprinzi de sus si plutesti doar tinuta de o coarda ) cand aceste
trairi nu se compara cu nimic altceva .
O data atinsa ultima priza ma inundau
noi senzatii, noi ganduri marete, dorinta de a ma da cu parapanta si a face
bungee si multe altele, frenezia necunoscutului si certitudinea ca am reusit
inca o data, ca am urcat un perete de 10 metri nu numai cu gandul ci chiar cu
mainile acestea pline de bataturi care va relateaza cu frenezie cum se vede
viata de la 10 metri de data acestea si nu de la 2535 cum v-am obisnuit.
Chiar
daca mi a luat 3 pagini sa va povestesc o simpla catarare si cateva incercari
esuate, as vrea sa mentionez ca am mai reusit
sa fac inca doua trasee din prima incercare. Deja mainile erau obisnuite,
prizele le simteam altfel, incepusem sa prind miscarea si sa fac corelatia intre
mana si picior.
Astfel, am depasit noi limite, mi-am impus noi standarde si ca
sa coboram cu picioarele pe pamant sper sa va plimb un pic intre 415 si 431 de
metri, intre Orasul de Sus si orasul de Jos in urmatoarea mea postare, cand
daca veti avea curiozitatea si rabdarea va propun un city break in Sibiu.
Pana atunci in speranta ca timpul va mai avea rabdare cu
noi, si in primul rand cu mine, incercati niste senzatii tari, iar daca n-ati
fost niciodata, faceti o vizita la panou. Sper ca am reusit sa va deschid
apetitul! Enjoy!
