Căutați idei de city-break? Bari, una din numeroasele comori ale Italiei

Ciucas, o zi cat patru anotimpuri (13 aprilie 2013)       

Cine se scoala de dimineata, la pranz ajunge. Cam asa incepe povestea pe care o sa incerc sa o relatez astazi. Pe o caldura de iulie am pornit la drum in maiou avand ca destinatie cabana Silva pe traseul de creasta Gropsoarele-Zaganu . 

Cerul de un albastru azuriu si un senin de invidiat aproape te invita la o tura pe munte. Cresta Zaganu-Gropsoare se zarea deja la orizont si nu a durat mult pana cand am facut cunostinta cu primul indicator .

Varful Gropsoarele era la o azvarlitura de bat 2-3 ore, asa ca am pornit cu zambetul pe buze. Parea ca am scapat in sfarsit de iarna, iar verdele crud al pomilor chiar  te invita la o plimbare la pas, fie si prin padure.

Pe alocuri petele de zapada  ne insoteau inca, dorind parca sa nu ne lase sa ne bucuram de caldura neasteptata chiar si pentru aprilie. Primavara isi croia timid drum printre peticele de zapada,  insa pe de alta parte padurea ne intampina cu un covor destul de dens de frunze ruginii ce fosneau sub greutatea pasilor  nostri hotarati.

Cum muntele iti ofera din toate cate putin, cateva picaturi timide de ploaie ne-au insotit pe urcusul inspre stana Zaganu. Trecerea de la un anotimp la altul se facea rapid si pe nesimtite, dar ma obisnuisem deja caci  asa e in anotimpurile de tranzitie.

La inceput poteca urca lin, apoi tot mergand din marcaj in marcaj, am observat ca drumul devine mai anevoios, cu toate acestea noi am urmat si de data aceasta semnele care se cam cocotasera din copac in copac tot mai sus, purtandu-ne pe pante destul  de obositoare.

Privind in urma nu parea sa fi urcat mare lucru, dar ca de obicei ca sa realizezi ceva mai trebuie sa si muncesti.  Scopul meu era sa ajung la stana, insa padurea parea sa nu se mai termine, dar m-am consolat repede cu gandul ca asa e mersul prin padure mai anost si mi-am continuat astfel drumul mergand constiincios tot inainte.

Dintr-o data primavara isi face mila de noi si ne mai bucura privirea cu un covor de ghiocei si branduse, asa ca nu pierd ocazia pentru o sesiune foto ad-hoc. Dar iata ca padurea devine amintire si iesim pe un fel de platou unde ne intampina o priveliste a muntilor Grohotis.

Intamplarea face sa dau peste un grup de stanci, astfel incat nu mi-a luat mult sa ma hotarasc sa incerc o semi catarare, pe niste amarate de stanci de maxim 4 metri. Eram curioasa cum se simte stanca, comparand cu experienta mersului la panou, asa ca mot cocot, iata-ma asemenea unei capre negre pe stanci.

Nu a durat mult si iata-ne ajunsi la stana, care spre uimirea mea arata binisor. Am facut un scurt popas, timp suficient pentru  ca norii negri sa se adune si sa dea un spectacol atat vizual cat si auditiv.

In timp ce admiram cerul si spectacolul de nori ce mi se desfasura in fata asemenea unui slide show, zaresc o formatiune interesanta sub forma hartii Romaniei, sau sa fie oare doar imaginatia mea, oricum va las pe voi sa decideti.

Insa tunetele s-au indepartat, norii au facut cale intoarsa sau nu, iar noi ne-am vazut de drum. De la stana am pornit inspre creasta Zaganu,  pe un drum ce urca incet dar sigur .

Norii pareau a avea chef de joaca cu noi cu toate acestea am hotarat sa-i ignoram  si rau am facut, sau bine  caci ceea ce urmeaza e de-a dreptul interesant, sau asa a fost pentru noi. 

O ploaie  marunta, dar cel putin la fel de incapatanata ca noi ne a insotit pentru vreo jumatate de ora, insa eram echipati pentru orice fel de vreme. Picaturile de ploaie asemena acelor de gheata par acum aproape ireale, privind inapoi .

Dar nici de data aceasta nu a durat mult, caci ploaia s-a oprit si ne intorceam din nou la primavara. Pentru noi anotimpurile luasera o intorsatura ciudata, caci am plecat  intr-o zi de vara din Cheia, timp de o ora am trecut prin toamna cu frunzele ei ruginii, ploaia marunta si rece iar apoi…

Calatoria noastra a continuat aparent  fara mari peripetii spre varful Zaganu. Cromatic  e toamna, calendaristic sfarsit de iarna inceput de primavara, la noi in suflet soare torid de vara.

Trecem rapid de insulele de zapada, ocolindu-le fara mari probleme, ma opresc din cand in cand sa ma bucur de peisaj, de natura, de iarna, de primavara, de tot. Insa tot ce conta era ca ne continuam drumul indiferent de anotimp, fiind inarmati cu mult respect pentru munte, rabdare si mai ales pasiune.

Traseul a continuat pe sub creasta Zaganu avand in  stanga Cheia si muntii Grohotisului.

In curand vantul a ridicat noi intrebari in privinta anotimpului, nestiind daca ne aflam pe Mount Washinton si ne –am intors in timp in 1934. Poate exagerarea e mult prea evidenta, totusi nu am avut parte de 372 de km pe ora, dar dupa parerea mea neavizata sa fi fost vreo 100 de km pe ora sau poate ma insel. In voia sortii sau mai mult a vantului ne bucuram totusi de privelistea asupra statiunii Cheia, drumul forestier  spre cabana Muntele Rosu si muntii Grohotisului.

Si dintr-o data, iata ca soarele  ne mai da un scurt ragaz, macar sa profitam sa facem niste poze cel putin interesante. Astfel am trecut de creasta Zaganu si ne apropiam incet incet de varfurile Gropsoarele. Vremea tinea din nou cu noi, sesiunea foto putea continua in voie, si sa nu credeti ca am pierdut ocazia. Dupa amiaza venea si ea cu noi umbre si culori.

Drumul continua spre culmea Gropsoare, dar cine mai era preocupat de timp cand natura dadea un adevarat spectacol doar pentru noi.  Creasta Gropsoare se derula slow motion doar pentru a ne bucura noua privirea si sufletul.

Tinutul gigantilor de piatra era la picioarele noastre si pentru o secunda ma simteam ca Guliver cand in tara piticilor cand in Brobdingnag, stancile impunatoare imi sunt martore.

Si parca mergeam pe cocoasa unui urias adormit si asteptam ca cineva sa ne trezeasca la realitate. Timp de o ora aproape timpul a avut rabdare iar eu am incercat sa profit la maxim de spectacol, de natura, de munte, de tot.

Cu cat ne apropiam de varf cu atat peisajul era mai variat.  In curand apar si Turnul de Arama dar si cele 2 varfuri ale Gropsoarelor. Zapada era la ea acasa, noi doar in vizita, insa ne croiam drum printre jnepenii ingropati acum pe jumatate in tinutul alb .

Aproape imediat ce am trecut de Turnul de Arama am ajuns la o portiune de lanturi. Noi nu am simtit nevoia sa ne ajutam de ele, caci drumul mi s-a parut mai mult decat accesibil, aproape asemenea unei poteci.

Lumina crepusculara cuprindea strategic  imparatia stancilor. Traseul a continuat cel putin la fel de spectaculos ca peisaj daca nu ca dificultate oferind din fericire ocazia pentru panorame de neuitat.

Pamantul si cerul se contopeau iar eu ma simteam asemenea lui Yeti, stapana unui tinut de vis. Uriasul isi dezvelea cocoasele una cate una si ma bucuram din plin de fiecare petic de zapada, fiind cu privirea atintita la cerul senin.

O data cu apropierea serii, vremea a mai facut ea niste permutari, norii dinspre Valea Doftanei ne-au invaluit, vantul si-a mai schimbat directia iar apropierea de varf m-a facut sa cred ca sunt in desert, nu din cauza nisipului care lipsea cu desvarsire ci a vantului.

Pregatita fiind pentru capriciile vremii,m-am reechipat  corespunzator impotriva vantului care incepuse sa fie cam taios. Bornele de pe Gropsoare se zareau deja in ceata,  asemenea unor colibe in miniatura.

Soarele rotund si palid, aproape la zenit si el, isi indreapta inspre noi ultimile raze, urandu-ne parca “Bun venit” odata ajunsi pe varf.

Cu toate ca slideshowul se incheie aici pentru prima zi , firul epic continua si avem  parte chiar de o  aventura nocturna. Va las un pic in suspans ca sa va zburde imaginatia iar eu va voi spune doar atat.

Dupa 20-25 minute (nu e locul sa dau mai multe detalii prietenii stiu de ce), am pornit pe marcaj triunghi rosu spre cabana Silva. De pe varf  am mers pe curba de nivel, pentru ca apoi dupa o portiune de jnepeni sa revenim in creasta. Acum am trecut chiar pe modul nocturn , bucurandu-ne de ultima portiune de traseu pana la cabana Silva.

Ciucasul a inceput timid cu soare plapand , cu multa zapada, mult prea multa pentru primavara calendaristica. Iarna a tinut neaparat sa aiba un cuvant de spus, ne a aratat ca are forta chiar si in aprilie, insa muntele are farmecul lui indiferent de vreme, de anotimp, trebuie doar sa ai rabdare si timp sa-l intelegi, sa-l abordezi. Pentru mine Ciucasul inseamna o noua aventura, intr-un anotimp de tranzitie, imprevizibil si necunoscut, indarjire si dorinta de a continua sa descopar iarna pe munte in toate starile ei.