Piatra craiului la rascruce de anotimpuri (16 -17 martie 2013)
In luna lui martisor, calendaristic prima luna de primavara, zapada inca mai troneaza pe culmile muntilor si nu numai, iar zilele insorite se lasa asteptate. Ideea unui nou traseu nu-mi prea dadea pace asa ca nu a trecut prea mult si iata-ma din nou pe drumuri de munte. Fiind o impatimita a Fagarasului, recunosc ca pana
acum nu am avut curiozitatea macar sa incerc vreun traseu in Piatra Craiului. Dar
cum iarna nu se mai da plecata dupa meleagurile noastre, iar Fagarasul nu este
tocmai primitor, cel putin nu cu incepatorii, am cam schimbat macazul si m-am
orientat spre o tura de weekend ce parea a fi mai la indemana. Programul
initial cuprindea creasta Craiului, dar ca de obicei vremea a tinut neaparat sa
aiba un cuvant de spus in alegerea traseului.
Imi suradea ideea de a face creasta Craiului iarna,
ma simteam indeajuns de motivata si increzatoare pentru o noua aventura. Ca de
obicei alternativele nu lipseau: fie sa incepem traseul din Dambovicioara ,
cabana Brusturet, Poiana Funduri, Saua Funduri si de aici creasta Sudica si
Nordica, coborand prin valea Crapaturii in Zarnesti; sau varianta clasica
Zarnesti, Fantana lui Botorog, cabana Curmatura si de aici varful Turnu. Sa va las sa ghiciti sau mai bine sa va spun
ca noi am ales o a treia varianta , un pic personalizata Zarnesti- Fantana lui
Botorog , prapastiile Zarnestilor, muchia Curmatura, cabana Curmatura, Saua
Crapaturii.
Povestea isi are inceputul inca de vineri seara cand
ne am pus tabara in Zarnesti, la poalele Pietrei Craiului. Zarnestiul l-am
strabatut repede la pas pe o ninsoare marunta, pe alocuri viscolita; vremea nu
parea sa dea vreun semn de imbunatatire inca de vineri noapte, asa ca aveam
oarecare indoieli ca vom reusi sa facem vreun traseu. Cu toate acestea,
calatorului ii sade bine cu drumul, iar sambata dimineata pe la 8 am luat o la
pas prin Zarnesti. Gerul m-a cam speriat un pic, gandindu-ma cat de frig trebuie
sa fie pe creasta, mai ales ca eram imbracata ca pentru Siberia, eu fiind de
fel foarte calduroasa, iar acum aveam chiar si polarul peste geaca. Am pornit
pe traseu dis de dimineata si dupa un sfert de ora iesisem deja din Zarnesti, iar
pana la primul pit stop unde mi-am lepdat straturile suplimentare de haine,
asemeni babei Dochia, am mai facut vreo 30 de minute. Pana la Fantana lui
Botorog drumul este pe sosea, apoi continua cu drum de piatra, asa ca a fost
mai mult ca o plimbare matinala, un fel de inviorare, insa partea interesanta a
istorisirii de abia acum incepe.
Trecem repede pe langa o cariera de piatra care
parea mai mult abandonata, si intram
dupa vreo 30 de minute in Prapastiile Zarnestilor
Prapastiile m-au impresionat,
cu peretii lor de stanca ce ma invitau parca la un pic de escalada. Nu ma
asteptam sa gasesc aici stanci atat de frumoase si scorburi in care probabil
haiducii si-ar fi gasit ascunzatori de nedibuit. Soarele ne insotea si el
timid, neindraznind parca sa ajunga pana jos la noi, in imparatia de gheata a
prapastiilor.
Asa ca mi-am desfatat privirea cu turturii de gheata care pe
alocuri atingeau si 10-15 cm.Peretele prapastiilor ma fascina, netezimea lui
facandu-l sa para imposibil de escaladat, dar surprize surprize iata ca vad un
panou ce mi indica un traseu de escalada. Se pare ca experienta de la panou nu
mi da pace, si sunt urmarita si aici de traseele de catarat, o fi vreun semn
m-am gandit.
Am studiat cu atentie Faleza Arcadei, peretele si traseul de catarat
cu acelasi nume, si mi-as fi dorit sa fie vara, macar sa ma urc si eu vreo 10
metri sau macar 1 metru. Gheata care se asternuse pe sol a facut ca drumul prin
prapastii sa nu fie unul prea placut, mai ales ca eu nu stau prea bine la proba
de patinaj. Nici nu am intrat bine in
prapastii ca ma si intampina un semn ce imi starneste curiozitatea; se pare ca
nu eram departe de destinatia noastra Cabana Curmatura, o ora si jumatate -
doua nu insemna mult insa, mai trebuia sa iau in calcul si elementul surpriza,
depsre toate acestea veti afla un pic mai tarziu insa. Dupa ce am facut
constiincios o poza la indicatoare, sa am dovada ca am trecut pe acolo, dar si sa
ma mandresc cu noul meu outfit, in tura asta eram un pic de rossonero, oricum
sunt fan AC Milan asa ca eram imbracata pe masura, ne-am continuat drumul ca
prea multa pauza strica.
De la interesectia cu traseul de Valea Vladusca –
refugiul Grind, zona ce mai poarta denumirea de cheile Pisicii, drumul
forestier mai merge cale de 15 minute pana la indicatorul de cabana Curmatura; noi am preferat sa evitam gheata, nu eram
chiar pregatita pentru proba de patinaj viteza, de aceea nu am continuat pe drumul forestier. Asa ca am ales varianta de a urca prin partea dreapta, inspre muchia
Curmatura.
Urcusul semana putin cu cel
de la Sarmisegetusa mai ales ultima portiune, ca sa fac o paralela, insa de
data aceasta am urcat in serpentine vreo 45 de minute, prin padure. Speram ca
in padure sa nu mai fie gheata insa pe alocuri era chiar mai rau, cum soarele
plapand si palid nu prea avea cum sa treaca de ramurile incarcate de zapada si
gheata.
Stancile, alta data prietenele mele de nadejde erau cam alunecoase, asa
ca mai mult ajutandu-ma de betele de
trekking, am reusit sa ma strecor printre crengi, sa mai fac si 100 de metri
garduri, sarind peste trunchiurile copacilor doborati.
Covorul de frunze ruginii
s-a dovedit a fi un bun aliat, facand ca urcusul sa para mai domol. Si cum
mergeam noi hai hui, iata ca auzim voci, si nu dupa mult timp suntem ajunsi din
urma de un grup de turisti. Mare mi-a fost uimirea sa aflu dupa ce am intrat in
vorba cu ei, ca venisera tocmai din Israel ca sa faca trasee iarna. Am profitat de
ocazie sa le povestesc despre vizita mea in Israel, mai ales ca erau din Haifa,
unul din orasele mele de suflet din Israel, bineinteles ca nu am pierdut ocazia
sa promovez nici Fagarasul si sa le recomand sa incerce la vara poate sa urce
macar pe Buteanu.
Timpul nebunul a trecut val vartej pe langa noi, si aproape
ca nu am mai simtit nici greutatea ghiozdanului, nici portiunile de gheata ce
pana mai de curand nu-mi dadeau pace. Mai ma opream totusi din cand in cand sa
admir copacii, sa ma bucur de verdele crud al puietilor de brad, pe care privindu-i
nu-ti venea sa crezi ca este martie, si tocmai ce ai trecut prin niste portiuni
de gheata de unde pe cei mai slabi de inger s-ar fi intors din drum.
In spiritul iernii mi-am gasit si o crenguta de
brad, tocmai buna de sorcovit, pacat ca nu era si perioada propice. Creasta Pietrei Craiului abia
se zarea printre copaci, insa speram sa
nu fie nevoie sa ma multumesc numai cu atat. Si cum mergeam noi, aproape
fara sa –mi dau seama, ca un ghid autentic ce sunt la un moment dat am luat-o
in fata tuturor, nu ca as avea eu prea multa experienta in ale mersului pe
munte iarna, dar de, instinctul de a fi mereu prima si-a spus din nou cuvantul.
Creasta Nordica a Pietrei Craiului ne apare dintr-o data semeata in fata, cu
varful Padina Popii. De data aceasta cerul nu mai era de clestar, ci mai
degraba de un albastru cenusiu ce contrasta cu albul zapezii si verdele timid
al brazilor.
Solul inghetat cu smocurile de iarba imi amintea de imaginea pasunilor
alpine din zona Ranca, o alta destinatie draga mie. Si intr-o data, s-a ivit in
partea dreapta si silueta Locomotivei, o stanca pe care eu o aseman mai
mult cu litera L privita dinspre stanga, insa unii au probabil imaginatia mai
bogata.
Cum nu ne puteam orienta dupa soare, caci nu a vrut
sa ne tina companie, sa fi fost vreo 2 dupa amiaza cand am ajuns la cabana
Curmatura. Drumul nu a fost neaparat spectaculos, insa tocmai bun de
antrenament, mai ales ca am avut parte cam de toate, de la gerul napraznic inca de cand am intrat pe traseu, la mersul exclusiv
pe gheata in prapastii.
Cabana Curmatura ne astepta acolo inca din 1937 cand
a fost inaugurata. Situata pe versantul nord-estic al Pietrei Craiului, sub
Saua Crapaturii intre Piatra Mica si Varful Turnu, cabana se afla la
altitudinea de 1470 metri. O data ce am ajuns la cabana recunosc ca am stat sa –mi
trag sufletul un pic mai ales ca nu aveam de gand sa –mi inchei inca ziua.
Dupa
o scurta sesiune foto, si o masa copioasa, o ciorba de fasole cu afumatura,
yummy, (parca mi s-a facut pofta), servita in vreo 2 ore, pe principiul
slow-food, a nu se intelege ca ma vait de servicii, insa doar ce ajunsese la
cabana un grup infometat de 80 de “turisti”; sa fi fost vreo 3 si jumatate cand
am pornit spre Saua Crapaturii.
Una din potecile care ajungeau in Saua Crapaturii mergea prin padure, prin urmare, nu mi-a suras ideea si am ales varianta jnepeni. Din cate mi aduc aminte vara nu e foarte placut sa mergi prin jnepeni, drumul pana la Lespezi stand dovada, asa ca acum am incercat sa profit la maxim de zapada. O data iesiti din jnepenis, permiteti licenta mai mult sau mai putin poetica, mi-am permis sa ma opresc sa ma joc cu zapada, sa admir brazii coplesiti de greutatea iernii, dar si trunchiurile golase si copacii odinioara impunatori, ce ofereau acum insa o perspectiva dezolanta a naturii decadente.
Urcusul pana in sa a fost mai mult ca o promenada
dupa o masa mult prea bogata, si totusi oboseala nu-si spusese inca cuvantul. Dar a meritat din plin; de sus am admirat
Magura Codlei, Acul Crapaturii, varful Piatra Mica, creasta principala, urcusul
spre Varful Turnul, Valea Crapaturii, drumul de Plaiul Foii (soseaua
Zarnesti-Plaiul Foii), muntii Taga (prima culme).
Dupa ce am contemplat in
tacere insiruirea de varfuri, si ne-am bucurat de albastrul senin si
vizibilitatea excelenta, vantul s-a iscat dintr-o data, obligandu-ne astfel sa
batem in retragere. Oricum era destul de tarziu ca sa mai incercam macar sa
urcam pe Piatra Mica.
Asa ca am pornit catinel inapoi spre cabana, caci nici nu
mai aveam motive sa ne grabim. Pe drum m-am oprit destul de des pentru cate o
sesiune foto, avand cerul ca subiect principal.
Jocul norilor si ferestrele de
senin ma fascinau. Ziua era pe sfarsite si din pacate a trebuit sa ne intoarcem
la cabana, unde m-a intampinat o domnisoara pufoasa si torcatoare cu care m-am
imprietenit imediat.
Seara am petrecut-o in compania unor turisti
spanioli, veniti si ei pe plaiuri mioritice tocmai din insulele Canare; ce
coincidenta sa stau depanand amintiri
din Canare, la 1470 de metri, in plina iarna, rememorand alte clipe de neuitat
si planuind sa ajung intr-o zi la 3718 pe Pico del Teide.
Mult a fost de povestit insa putin a mai ramas asa
ca duminica am vrut sa profit din plin de ultima zi de hoinareala. Dimineata
cerul de un bleu imaculat, fara aproape nici un nor, m-a imbiat la o noua
sesiune foto, cu toate ca era 6 dimineata.
Am surprins din nou Locomotiva insa nu in actiune caci nu scotea clabuci
de fum, apoi Piatra Mica. Am stat un pic la taifas si cu un Saint Bernard, dupa
care m-am refugiat repede la gura sobei. Intre timp baba Dochia a mai lepadat
din cojoace si vremea s-a stricat incet incet, asa ca am mai zabovit un pic la
gura sobei, mai ales ca ma aflam intr-o companie din cele mai placute.
Pe drumul de intoarcere a nins ca in povesti, insa
fulgii reci ma ajutau parca sa inghet ca intr-un tablou hivernal, timpul si sa-l iau cu mine intr-o clepsidra de clestar .
La intoarcere m-am plimbat fara presiunea timpului sau a vremii prin Zarnesti, oras situat la baza Piatrei Craiului, si atestat documentar inca din 1373. Din Zarnesti, pasii te pot purta pe diverse trasee fie inspreMagura, Plaiul Foii sau Poiana Marului.
Azi, eu am ales sa ma intorc insa in timp purtand imaginea
prapastiilor Zarnestilor in suflet, pe cand varfurile La Om, Piscul Baciului,
Padina Popii, Piatra Mica imi ghideaza pasii si mi insotesc gandurile acum ca
si atunci, in dorinta de a le descoperi intr-o zi.
